Închisă [Complet]

Închisă


1. Număr zilele de cand sunt închisă într-o singură încăpere, de cand aerul din jur se strange din ce în ce mai tare şi mai ales de cand inundaţiile acoperă şi ultima ieşire. E atat de straniu şi mă simt atat de singură. Ce ironie, chiar sunt singură. O cameră pustie, o fereastră mult prea trecută prin viaţă ca să mai poată lumina spre interior. Pereţi plini de amintiri şi de însemne străvechi ce te fac să simţi fiori. Dar este atat de linişte aici, mult prea multă linişte. Mă înfioară. Vreau să plec, să ies, să evadez. În dorinţa mea de a pleca observ că nu există nicio cale de ieşire, camera în care mă aflu nu are nicio uşă. Fereastra de sus, singura legatură cu exteriorul. E atat de întuneric, atat de puţin aer. Miroase puternic a mucegai. Îmi doresc şi mai tare să evadez. În mintea mea momentan se bat mii de întrebări între ele. Fiecare caută cate un răspuns dar spre mirarea mea nu am niciun răspuns. Puţina, prea puţina lumină ce pătrunde în interior dezvăluie secrete nevăzute pană acum în acea cameră…Mesaje ce pot fi descifrate, întregi poveşti de dragoste, mii de inimi frante, milioane de lacrimi şi vise pierdute. O nouă întrebare se formează în a mea minte obosită. Mă întreb cu vocea răsunand în acei pereţi goi, în acel miros : “Va fi şi al meu un vis pierdut?”. Ecoul glasului meu răsună. Nu am mai vorbit de mult. Mă uit în jur cu ochii pierduţi şi caut o nouă lumină, un nou semn, un nou răspuns, măcar o nouă întrebare. Poate pană la urmă sunt un alt suflet pierdut în camera ciudată…

2. În camera obscură privesc doar al meu pat ce mă-ndeamnă şi mă cheamă. Mă simt atat de obosită şi lipsită de orice semn de viaţă, însă încă mă mai uit la fereastra de sus, singura lumină din cameră, singur cale de acces cu exteriorul. Cand mă gandesc la ceea ce este dincolo de această cameră, mă gandesc cu teamă. Pereţii camerei sunt mult prea groşi pentru a auzi măcar un sunet venit de afară. Nici măcar un ciripit de pasăre, pierdut de mama sa. Odata am încercat să ajung la fereastra, să o deschid, să privesc prin acel ochi de geam, să aud vantul cum trece printre frunzelor copacilor, să aud picurile de ploaie ce lovesc clădirea. Nu am reuşit. Pe unul dintre pereţi este scris despre Soare, despre Luna. Mereu am fost curioasă să văd Soarele, să admir Luna; poate voi mai încerca să deschid fereastra. Perna mică şi ursuleţul meu mă cheamă din nou pe pat. Mă duc să dorm, să visez, să-mi imaginez. Maine…o altă zi de amintiri…

3. [Cosmarul] Acelaşi întuneric, aceeaşi beznă pe care o văd de cateva zile. De această dată însă nu pare la fel de real, pare ca într-un vis sau poate..cosmar. Încerc să paşesc în ceea ce nu pot vedea. E atat de întuneric. Mi-e dor de fereastră, chiar dacă lumina atat de puţin… Pentru prima oară după atata timp văd chipuri de oameni. Toţi se uită spre mine, mă privesc atat de încruntat. Sunt atat de suparaţi, atat de trişti şi chiar par mai lipsiţi de viaţă decat mine. Mă sperie. Oricat de sumbră ar fi camera e mult mai plăcută decat aceşti oameni. Văd maşini, văd autobuze, tramvaie, staţii pline de viitori pasageri. Văd multe roţi ce se-nvart şi simt cum ameţesc continuu. Acele roţi par nişte zile ce merg şi merg şi nu se opresc. Par nişte zile în care simţi că toate cele rele se abat asupra ta şi sunt atat de multe, dar uite o staţie..păcat însă că nu stă mai mult de 5 minute. Oare atat valorează fericirea în viaţa unui om ? Oare doar 5 minuţele se opreşte în viaţa cuiva ? Sau poate doar în a mea. Privesc din nou tavanul camerei mele, sau ceea ce văd din el. Nu simt decat în braţele mele ursuleţul meu mic, doar el îmi mai poate alina ultimele coşmaruri. Vorbe dulci, fapte frumoase, doar vise ce mai trăiesc undeva departe. Un alt coşmar a făcut să treacă ziua…

4. [Visul] Odată am visat că eram pe varful celui mai înalt munte. Eram doar eu, pămantul, prăpastia din faţa mea, copacii, Soarele, vantul ce-mi adia prin păr. Era o linişte ce nu te tulbură aşa cum mă tulbură acum acea cameră obscură. O linişte cantată de glasul păsărilor călătoare. Aş fi vrut să zbor atunci, să zbor catre tine, să mă simt în siguranţă şi să simt că nimeni nu-i ca tine. Însă n-a fost posibil. Am continuat să stau pe acel varf de munte. Am simţit că pot atinge norii, am simţit puritatea lor în mainile mele, liniştea lor în gandurile mele şi am simţit picurile lor de ploaie pe corpul meu. Stropi mari de ploaie răcoreau pămantul fierbinte, pămantul ce murea de dorul mării. Aşa cum Luna iubeşte Soarele, aşa Pămantul iubeşte marea. Ce iubiri imposibile şi totuşi veşnice. Pe varful acelui munte, după ploaie a răsărit un frumos Curcubeu. Oare de cine s-a îndragostit Curcubeul ? Mintea mea mi-a şoptit repede că de Ploaie. Niciodată nu se-ntalnesc mai mult de cateva minute. Am mai visat o floare. Era albastră şi zambea, chiar îmi şi vorbea. Mi-a spus că odata s-a îndragostit de-o albina, o iubire de-o vară, o iubire sfarşita. I-am spus povestea vieţii mele, i-am spus povestea mea de iubire. A început să plangă. Cine a mai vazut floare să planga ? Un vis frumos ce nu s-a sfarşit aici. I-am zambit şi i-am spus că am incredere şi că nu mă plang. Am vrut să merg mai departe de varf, aş fi vrut să urc mai sus dar era imposibil. Am început să cobor muntele. Atatea glasuri de pasari îmi sunau în urechi, atatea culori pe campuri îmi furau ochii dar nimic nu-mi fura gandul. Gandul meu era mult prea departe de acel loc. Gandul meu auzea sunete de maşini nervoase şi grăbite pe străzi aglomerate. Gandul meu auzea tastatura unui calculator. Prea departe. Am continuat sa merg în speranţa că se va apropia măcar puţin de liniştea acelui loc. A început să ningă. Îmi place zăpada. E atat de curată, atat de pură, chiar moale şi în acelaşi timp e totuşi...atat de rece. M-a cuprins un frig, un tremur..am mai simţit asta odată. Am continuat să merg. Ninsoarea a lăsat în urma ei o plapumă aşternută pe pămantul bătătorit de vremuri. A lăsat în urma ei vise, speranţe, ganduri, lacrimi, suferinţe a mii de oameni. În acel moment le-aş fi putut simţi pe toate. Erau toate acolo, toate vorbeau în acelaşi timp. Fiecare vroia sa se facă auzit. Si eu aş fi vrut să mă audă cineva. Strigam în zadar. Am preferat să las zăpada în urmă şi să continui să merg. Am ajuns pe o campie, din nou. Flori, gaze, păsări..atatea glasuri, atatea culori. Totul e magie. M-am simţit din nou ca-n Rai, dar gandul nu era şi el acolo. Mă întreb sufletul oare unde-mi era ? Pe varful muntelui ? În plapuma de zăpada ce vroia să fie auzită ? Aici, pe campie ? Sau poate în aglomeraţia ciudată pe care o simţeam în gand. Am vrut să merg mai departe, parcă îmi simţeam picioarele înţepenite în acel loc. Dar am mers. Nimic nu mă putea opri din dorinţa mea de a fi un întreg, de a nu fi împărţită în mii de bucăţi neştiute nici de mine. Cărarea se stramta, copacii se înghesuiau mai mult. Era din ce în ce mai întuneric, Soarele nu se mai vedea. Atunci mi-am simţit pentru a2a oară sufletul înghetat, prima oară a fost cand te-am văzut pe tine. Atunci am simţit că o părticică din mine s-a reîntregit. A fost cumplită acea senzaţie. Era ca şi cum un strpin m-a atins. Speriată, am continuat să merg. Deja nu mai exista nicio cărare, copacii erau şi mai deşi. Era clar că nu mai trecuse nimeni pe acolo de mulţi ani sau poate niciodată. O senzaţie plăcută m-a cuprins la acest gand. Prima care am paşit în acea pădure. Dintr-o dată copacii au dispărut şi am intrat fără să ştiu într-o peşteră. Nu aş fi ştiut că este o peşteră dacă nu aş fi auzit niste picuri de apa şi acele aripi bătand deasupra mea, poate aş fi continuat să cred că mă aflu în pădure. Sigur era mai bine. Dar nu mă puteam opri aici şi în niciun caz nu mă puteam întoarce. Încă mai aveam de adunat rămăşiţele ...mele. Simţeam acum cum încep să raman deja fără aer. Ciudat, nu am mai simţit acest lucru de cand te-am vazut prima oară. Noi amintiri readuse la viaţă. Mi-am adus aminte de toate cuvintele frumoase care au fost, sunt şi care vor fi. Am inceput să zambesc, aşa cum zambeşte un copil cand vede o acadea. A fost distractiv, singurul lucru frumos în toată întunecimea din jurul meu. Am continuat să merg, cu zambetul pe buze şi cu speranţa înainte. Simţeam deja cum inima începe să-mi bată în piept. Deja simţeam că sangele a început să-mi curgă din nou prin vene. Mi-a placut senzaţia. Însa am vrut să continui, să merg mai departe chiar dacă începusem să mă simt şi puţin dezamăgită. Acea peştera urată şi care mai mirosea şi urat m-a făcut să mă simt atat de vie. Pot spune că simţeam cum paşesc şi pe excrementele liliecilor. Am continuat însă să merg şi în această situaţie. Mă simţeam plină de viată, era tot ce conta în acel moment. Mă simţeam cam obosită dar am vrut să merg mai departe. Am mers cred că ore-n şir, chiar nu mai ştiu. Am mers însa extrem de mult pană am văzut o lumină, o plăpandă şi mică lumină. Am început să alerg spre ea fără să-mi fie teamă că am să cad din cauza vitezei, din cauza umezelei sau că am să leşin din cauza mirosului. În timp ce alergam îmi simţeam gandul tot mai aproape. Am închis ochii şi am continuat să alerg. Cand am ajuns la capat, lumina era deja mult prea puternică. Am deschis ochii şi mi-am găsit gandul. Erai tu, era şi gandul. Eram un intreg. A fost doar un vis, un frumos vis. Înca mă aflu în camera întunecată, înca stau şi privesc spre fereastra de sus, prost luminată, înca mă mai uit pe pereţi după vechi însemne, încă mai aştept să răsară şi-n camera lumină...acea lumină care să mi te aducă.

5. Eram încă în aceeaşi cameră obscură şi neluminată de soare dar cu care deja am început să mă obişnuiesc. Mă uitam pe însemnele făcute pe acei vechi pereţi. Am zărit o inimă. O frumoasă inimă. A tresărit şi a mea. N-am vrut să mă gandesc atunci la lucruri negative, la fapte triste, la întamplări ciudate. Am vrut doar să-mi aduc aminte de acele frumoase momente, de atatea vorbe dulci, suave...ce vise. Noaptea, în pătuţ, ţinand strans la piept pe micuţul meu ursuleţ îmi aduc aminte deseori de primul zambet, primul suras, prima vorbă. Ţin şi acum minte prima oară cand ţi-am auzit vocea, cel mai frumos dar posibil. Emoţiile de atunci nu se compară cu nimic din ce-am trăit după, oricat de intens a fost. Am simţit ca şi acum aceeaşi fluturaşi zburand, aceleaşi furnici, o întreagă gradină Zoologică. Îmi aduc aminte şi de prima lacrimă vărsată din a ta cauză. Nu a fost doar una, dar te-am iertat mereu din pură iubire. Se spune că ceea ce nu te distruge te face mai puternic. E adevărat, acum ştiu că mai am multe de trăit dar nimic care să mă doboare. Mi-am adus aminte şi de primele cuvinte sau de primele mele scrieri cu referire la tine. Mă-ntreb cateodată dacă tu-ţi aduci aminte, nu ştiu răspunsul. Încă priveam spre acele inscripţii. Îmi trezeau mii de amintiri şi oricat de triste ar fi fost unele, pentru mine valorau mult. Mă făceau să surad şi aproape să lăcrimez. Dacă mă gandesc mai bine aş fi vrut să plang, ore-n tregi sau poate zile. Mii de ganduri se zbăteau atunci în mine. Era din nou o mică luptă ca cea de pe munte. M-am uitat spre fereastră cu speranţa că va lumina la fel de puternic. În zadar m-am uitat. Am continuat să mă uit la inima scrijelită pe perete. Alte însemne mi-au sărit în ochi. Un ceas, o pasăre cu aripile-n vant, o floare, un zambet şi doi ochi frumoşi. Era albastră. Floarea era albastră. Exact ca în visul meu. Am tresărit uşor. Eram obosită. Aş fi vrut să visez ceva...ceva....Am strans puternic pe al meu urs albastru în braţe şi-am adormit cu gandul departe, cu sufletul răcit, cu inima-ngheţată şi cu speranţa că va răsări lumina, măcar în vis, în noapte.

6. [Alta zi] Eram încă în aceeaşi cameră obscură şi neluminată de soare dar cu care deja am început să mă obişnuiesc. Mă uitam pe însemnele făcute pe acei vechi pereţi. Am zărit o inimă. O frumoasă inimă. A tresărit şi a mea. N-am vrut să mă gandesc atunci la lucruri negative, la fapte triste, la întamplări ciudate. Am vrut doar să-mi aduc aminte de acele frumoase momente, de atatea vorbe dulci, suave…ce vise. Noaptea, în pătuţ, ţinand strans la piept pe micuţul meu ursuleţ îmi aduc aminte deseori de primul zambet, primul suras, prima vorbă. Ţin şi acum minte prima oară cand ţi-am auzit vocea, cel mai frumos dar posibil. Emoţiile de atunci nu se compară cu nimic din ce-am trăit după, oricat de intens a fost. Am simţit ca şi acum aceeaşi fluturaşi zburand, aceleaşi furnici, o întreagă gradină Zoologică. Îmi aduc aminte şi de prima lacrimă vărsată din a ta cauză. Nu a fost doar una, dar te-am iertat mereu din pură iubire. Se spune că ceea ce nu te distruge te face mai puternic. E adevărat, acum ştiu că mai am multe de trăit dar nimic care să mă doboare. Mi-am adus aminte şi de primele cuvinte sau de primele mele scrieri cu referire la tine. Mă-ntreb cateodată dacă tu-ţi aduci aminte, nu ştiu răspunsul. Încă priveam spre acele inscripţii. Îmi trezeau mii de amintiri şi oricat de triste ar fi fost unele, pentru mine valorau mult. Mă făceau să surad şi aproape să lăcrimez. Dacă mă gandesc mai bine aş fi vrut să plang, ore-n tregi sau poate zile. Mii de ganduri se zbăteau atunci în mine. Era din nou o mică luptă ca cea de pe munte. M-am uitat spre fereastră cu speranţa că va lumina la fel de puternic. În zadar m-am uitat. Am continuat să mă uit la inima scrijelită pe perete. Alte însemne mi-au sărit în ochi. Un ceas, o pasăre cu aripile-n vant, o floare, un zambet şi doi ochi frumoşi. Era albastră. Floarea era albastră. Exact ca în visul meu. Am tresărit uşor. Ceasul..timpul ce trece atat de greu in cazul meu si tin si acum minte ce repede a trecut pe atunci.. Aripile, libertatea pe care am simtito atunci nu se compara cu felul in care ma simt acum, atat de prizoniera. Zambetul, al tau zambet frumos si ai tai ochi dulci… Eram obosită. Aş fi vrut să visez ceva…ceva….Am strans puternic pe al meu urs albastru în braţe şi-am adormit cu gandul departe, cu sufletul răcit, cu inima-ngheţată şi cu speranţa că va răsări lumina, măcar în vis, în noapte.

7. [Ziua ei] Încă mă aflam închisă în camera sumbră şi lipsită de lumină. Mă uitam ca de obicei pe pereţii ce mă înconjoară. Î-am vazut chipul, zambetul, si i-am auzit glasul. Mi-e dor de ea. O vreau acasă. Stand şi gandindu-mă şi cu lacrimi în ochi îmi aduc aminte cu durere că maine e ziua ei. O vreau acasă. Mi-aduc aminte de cate ori m-am rugat şi am sperat să fie bine. Încă o fac. Încă nu ştiu ce forţe o pot ţine departe de mine dar ştiu că va fi bine. Cred, sper, sunt sigură. O vreau acasă. Încă mă uit pe acel perete ce mi-a trezit atatea lacrimi. Dacă m-ar vedea i-aş face mai rău. Mereu am ascuns durerile mele, faţă de ea, faţă de alţii, faţă de aproape toată lumea. Acum stand închisă mi-e greu să o fac. Mi-e dor de ea. Chiar şi de momentele cand mă certa. Aş da o zi din viaţa mea să o ştiu maine fericită, maine acasă, de ziua ei. Mă duc în pat cu ursul meu. O vreau acasă.

8. [Alte amintiri] În camera sumbră încă respir aerul puţin. Patul este mult mai rece decat în ultimele nopţi, perna mult mai grea, ursul e atat de tăcut, pereţii par mai întunecaţi iar pe fereastra apar umbre ce mă sperie. Din nou simt dorinţa de a evada dar e imposibil. Lacrimile din nou curg ca şi ultima dată. Mi-e dor şi mă doare. Simt cum aerul se strange în jurul meu din ce în ce mai tare. Aerul meu, a fost mereu el. Distanţa face ca aerul să…dispară. Vreau să respir, să alerg, să zbor, să iubesc din nou ce am iubit odata. Camera nu mă ajuta cu nimic, mai mult mă face să fiu şi mai tristă. Ursul, lucrul care dovedeşte că a fost real, nu-mi vorbeşte! Nu vrea să vorbească! Simt cum ameţesc deşi nu mă mişc. A fost doar un vis iar acesta este coşmarul cel dintai? Poate a fost doar un vis şi acum trăiesc realitatea, în a doua zi de dimineaţă. În dorinţa mea de aer încerc din nou să ajung la fereastră, încerc să o deschid, dar în zadar. Aş vrea măcar să pot vedea dincolo de ea, să ştiu ce mă aşteaptă afară…dacă voi mai merge vreodată afară… Gandurile mele din nou încep să zboare spre campii verzi, păduri, munţi, mări. Marea…apa mării, îmi aduc atat de limpede aminte de ea. Mereu tulburată ca şi sentimentele mele. În mare mi-am lăsat mii de vise, de lacrimi, de zambete şi acolo mi-am lăsat şi a mea speranţă. Văd din nou acei pescăruşi zburand, valurile mării lovind puternic stancile bătrane, cerul plangand în urmă iar soarele ascunzandu-se după nori furioşi. Era atat de plăcut să te laşi lovit de picuri mari de ploaie, de valuri calde de vară, dar eu încă mă aflu în cameră. Visez, îmi amintesc, sper, vreau să visez din nou. Va fi iar una din acele zile…atat de lungi…

9. [Vorbe pentru tine] Mă ţii închisă într-un clopot de cristal. De m-ai elibera ţi-ar fi frică să nu mă pierzi în zare, sau poate printre degetele tale. E atat de ciudat să te privesc de jos, să te admir, să te iubesc subtil. Cateodata mi-e frică să nu mă scapi, să mi se spargă a mea căsuţă şi călcată în picioare să fiu. Nu vreau să pierd a ta iubire sau uitată de tine să fiu. Privesc mereu din umbră şi şoptesc la stele. Ciudat, unii ar spune că-s nebună. Dar eu ştiu că ele mă ascultă. Sau, cred că ţi-am spus odată, îmi place să privesc luna. Îţi aduci aminte cand amandoi la ea ne uitam ? Eu da, amintiri multe mereu mă cuprind. De aş sta să ţi le enumar, te-ai speria. Cateodată mă cutremuri cu tot cu acel clopot de cristal. Atunci mă doare şi chiar îmi vine să plang.E ca şi cum cineva îmi sfăramă sufletul în mii de bucaţele, de fapt chiar asta faci. Nu ştii sau nu vrei să ştii că mă doare, dar ştiu că-ţi pasă să nu mă doară. Adesea trec pe langă acel loc, de fapt chiar zilnic. E totuşi doar un simplu colţ ce mie îmi provoacă mii de sentimente. Ştii, cand îmi aduc aminte de tine mă simt mult mai bine, zambesc, ochii uşor îmi sclipesc şi încep să uit de cele rele. Am cerut prea multe oare ? Nu cred, mi-ar fi fost imposibil. Totuşi simt cum mă acuz de ceva ce n-am facut, mă acuz singură şi-mi pare rău de ceva ce n-am făcut. Mă tot gandesc cu ce-am greşit sau cu ce-aş putea greşi. Îmi ocup nopţile aiurea gandindu-mă la aşa ceva. Dar tu ştii deja acestea. Ţi le-am mai spus odată. Îţi aduci aminte ? Gandul de multe ori îmi zboară la trecut, la ce-am promis şi ce-ai promis. Jurăminte împreunate au legat în jurul nostru un gard viu ce nu lasă să păşească afară nici măcar un sunet. Sunetele...ce-aş da să aud acum unul, dar e atat de linişte. Nu sunt decat eu şi gandurile mele, care şi ele-s departe de mine. Sunt langă tine, aş vrea să fiu şi eu. Va fi posibil oare ? Da, sper prea mult şi nu-mi moare speranţa. Dorinţele, visele întotdeauna mi s-au împlinit, mai devreme sau mai tarziu. Tu ai fost un vis mai tarziu. Poate pentru că eşti mai important. Am trăit în speranţă şi o mai pot face. Ştii, odată am pus o stea să te urmărească. Ce idee stupidă puteam să am. Dar m-a ascultat. Păcat însa, că nu poate să-mi vorbească. Dar ştii ce mi-ar fi zis ? Că mă iubesti. Amuzant, ştiu şi ce mi-ar fi spus o stea. Să ştii, că şi eu te iubesc. Asta ţi-aş fi spus în mod sigur dacă nu mă aflam acum în această cameră blestemată. Ţi-aş mai fi spus încă alte o mie de ganduri...