duminică, 14 octombrie 2007

Continuarea spre infinit....


In minunata infinitate de grozavii si lucruri frumoase dar atat de false continui sa merg, continui sa analizez fiecare clipa, fiecare vietate atat de stranie la prima vedere.O fi chiar asa cum imi imaginez eu a fi sau doar mi se pare…sau poate ca este si o urma de adevar in toata falsitatea ce inaintea mea rasare.Totusi nu ma pot opri aici.Avand puterea necesara pentru a merge mai departe imi continui usor drumul spre cararea ce inaintea mea apare.
Pietricica langa pietricica, flori frumos mirositoare si atat de colorate pe langa carare, fiecare respectandu-si ordinea, niciuna nu paseste in “proprietatea” celeilalte flori.Atata ordine in natura..oare cine ar fi putut sa aiba grija de acest lucru ?Drumul este atat de usor de parcurs, niciun obstacol in jur, absolut nimic ce sa ma faca sa ma opresc dar..totusi…nu poate fi atat de usor de mers, trebuie sa fie si ceva imposibil de trecut, trebuie…Imi continui drumul si cu cat vad usuritatea de a trece cu atat mai tare ma sperii..Ma apuca din nou aceeasi teama ce o aveam in tunel, iar aud pasi in urma mea…dar totusi nu este nimeni.Continui a merge printre flori, continui a privi cerul atat de senin, vad fluturi colorati, aud pasari cantand in inaltul cer si in acelasi timp inca aud pasi ce ma urmaresc.Soarele imi bate usor in ochi, este un soare atat de cald ce nu-ti inspira deloc incredere si totusi continui a merge.Prin minte imi trec tot felul de amintiri placute ce imi provoaca usor un mic fior.Atatea ganduri imi trec prin minte, incep sa ma gandesc din nou la vise imposibile, la amintiri sfarsite si la drumul meu ce continuie spre infinit.Gandurile mi se amesteca, nu mai pot distinge adevarul de minciuna, nu mai pot distinge realitate de vis.Visul pare un cosmar, realitate este unul.Dar in drumul meu continui sa analizez micile fapturi ce par fara viata, plantele ce sunt atat de colorate nu-mi inspira decat mila.Toate verzi, fara pic de uscaciune un jur.Pare a fi Raiul dar nu, dimpotriva este insasi Iadul.
Intr-o lume ce totul pare atat de colorat, ce totul pare atat de fals nu poti trai linistit.Sufletul inca ma macina pe dinauntru, inca este speriat si nedumerit de ceea ce vede.Urma din spatele meu continuie sa se auda dar in acelasi timp nu vad pe nimeni, nu vad nimic ce sa ma urmareasca.Ma asez usor pe iarba verde si privesc cerul de un albastru sur, cerul ce parca merge spre infinit.Cativa nori se vad si ei iar soarele incalzeste usor pamantul.
Am impresia ca timpul sta in loc, am impresia ca stau pe iarba de o vesnicie si in acelasi timp de o secunda.Sunt impresii ce mi le fac la prima vedere dar totusi sunt cat se poate de ciudate si par atat de reale…Intr-un final ma hotarasc sa-mi continui drumul.Cararea nesfarsita ce o vad inaintea mea pare atat de greu de parcurs.Abia acum incepe sa se simta greutatea frumusetii din jur…timpul trece sau nu trece, nici macar nu-mi pot da seama de acest lucru, dar eu continui sa merg.In fata mea se schimb culori, florile parca prind viata si imi zambesc.Cerul rade in urma mea iar Soarele imi citeste sufletul.Plange o data cu mine.O spaima ma apuca din noua si parca ma trage inapoi, nu as vrea sa mai continui dimpotriva as prefera sa petrec inca alte cateva mii de zile in acel tunel.Spaima creste si iar visez la lucruri imposibile, iar imi vad visul in fata ochilor…vad aceeasi banca plina de amintiri visate, vad aceleasi buze de ale mele lipite, iar vise peste vise, parca natura imi citeste gandurile.Incerc sa-mi ascund ochii, incerc sa nu mai vad natura..dar este deja mult prea tarziu..misterul iar se aprofunzeste…visul meu iar rasare…